Mențiuni privind pescuitul la muscă pe plan mondial
Este un fapt general acceptat că prima mențiune scrisă privind pescuitul cu musca artificială este făcută de către scriitorul roman Claudius Aelianus – De Natura Animalium – Despre natura animalelor cartea XV,1, scrisă în jurul anului 200 e.n., unde el descrie atât modul de a pescui al localnicilor din jurul Salonicului, pe râul Astraeus (Grecia), cât și imitația muștei folosite de către aceștia.
Analizele și cercetările efectuate de către prof. Goran Grubic, atât prin studierea izvoarelor istorice disponibile, cât și prin vizite la fața locului, demonstrează că Astraeus este râul cunoscut azi sub numele Arapitsas, situat în vestul orașului Salonic [1].
În numeroase texte din secolele XIII- XIV se fac referiri prin care se atestă că pescuitul era practicat pe un areal larg – mențiuni scrise apărute în Germania, Austria, Elveția [2] [3].
În perioada următoare, secolele XV-XVI, mențiunile se înmulțesc, fiind publicate inclusiv cărți care conțineau descrieri ale diferitelor tipuri de muște, precum și recomandări când acestea să fie folosite. Amintim: cartea apărută în Hertfordshire, Anglia (autor – Juliana Berners), articolul A Treatyse of Fysshynge Wyth an Angle, manuscrisul de la biblioteca mănăstirii Tegernsee [4] sau lucrarea scrisă de Fernando Basurto – Dialog între un vânător și un pescar, în care se menționează, pe lângă alte stiluri de pescuit, și pescuitul la muscă după păstrăvi în apele de munte [5].
Poate cea mai interesantă atestare a pescuitului la muscă vine din localitatea italiană Borso Del Grappa (situată la 100 km N-E față de Verona, Italia), unde există o biserică în care, în urma unor lucrări de restaurare a picturii, s-a descoperit o frescă care înfățișează un personaj ținând o lansetă în mână și un pește – un lipan. Dar cu adevărat interesant e faptul că autorul frescei a pictat în amănunt montura utilizată în acea perioadă și a redat destul de precis și muștele utilizate [6] – fig. 1.
Pescuitul la muscă în România
Pescuitul salmonidelor în țara noastră se practica încă din paleolitic, fapt demonstrat de descoperirile făcute în zona Băilor Herculane, unde s-au găsit osemintele unor astfel de pești [7].
Alte descoperiri arheologice arată că pescuitul era o îndeletnicire familiară strămoșilor noștri, printre obiectele găsite în diferite situri arheologice fiind – pe lângă vase, monede – și numeroase cârlige din bronz. O descoperire recentă efectuată în județul Hunedoarei, pe valea Jiului de Vest (zonă montană), ne arată că strămoșii noștri stăpâneau meșteșugul confecționării cârligelor de pescuit. Primele indicii sugerează că obiectele descoperite ar fi mai vechi de 2000 de ani [8].
Acest lucru ne confirmă faptul că pescuitul era o activitate de rutină a strămoșilor noștri, dar, totodată, ne indică și faptul că existau atât preocupările, cât și premisele pentru ca acest tip de pescuit să fie practicat, dată fiind rețeaua hidrografică bogată a acestei zone. De altfel, Aelianus descrie în cartea lui și modul în care pescuiau dacii de pe malurile Dunării după somnii capitali, descriind momeala utilizată, precum și tehnica de a scoate peștii capitali (Aelianus Claudius – Despre animale (XIV,25) [9].
În România, prima mențiune scrisă despre pescuitul la muscă apare în anul 1916 în cartea scrisă de academicianul Dr. Grigore Antipa – Pescăria și pescuitul în România.
În cartea sa, Grigore Antipa vizează în special pescuitul comercial, dar clasifică și descrie uneltele și metodele utilizate la pescuit de către pescarii români în funcție de apele în care erau folosite. Astfel, el descrie și modul în care pescarii prind păstrăvul, lipanul în apele de munte și, mai în aval, mreana, cleanul, mihalțul și lostrița. Firul este făcut din „7 fire de păr de coadă de cal alb, având o lungime de 35 cm” la capătul căruia se lega un cârlig”învăluit de jur-împrejur cu fire foarte fine dintr-o pană de cocoș, cari la partea lor superioară rămân libere, formând o mică pensulă, așa că undița când e în apă, are aparența unei insecte care înoată. Culoarea acestor pene de cocoș se alege anume astfel ca să varieze după anotimp, după cum variază și culoarea insectelor pe cari le mănâncă păstrăvul la diferitele anotimpuri și pe cari pescarii le cunosc foarte bine”[10]. Montura descrisă este însoțită de o schiță – fig.2.
Autorul surprinde foarte bine esența pescuitului la muscă – imitația insectei și a mișcării specifice acesteia, precum și potrivirea culorii muștei cu cea a insectei, deci și cunoștințele de entomologie necesare. Citatul de mai sus poate fi considerat prima descriere a unei muște artificiale din România. Musca descrisă este cea pe care, ulterior, alți autori pescari au prezentat-o în cărțile lor sub denumirea de Burlăul [11].
Mai jos este redată o fotografie făcută de un coleg muscar, Marius Girju, în vara anului 2015, reprezentând muște utilizate de niște localnici care se îndeletniceau cu pescuitul pe râul Topolog din munții Făgăraș. Montura cu care pescuiau aceste muște era similară cu cea descrisă de Dr. Grigore Antipa. Din discuțiile cu amicul Girju, reiese că aceștia erau fie lucrători forestieri, fie localnici din zonă, deci probabilitatea să cunoască lucrările lui Grigore Antipa este mică.
Acest lucru ne îndreptățește să presupunem că există o tradiție a pescuitului cu muscă artificială în țara noastră, tradiție perpetuată în cercuri restrânse, transmisă din tată în fiu până în zilele noastre.
Tot în 1916, la câteva luni diferență de cartea lui Grigore Antipa, apare cartea scrisă de F.R. Atila (pseudonim pentru Frățilă, patronul editurii cu același nume din capitală) – Peștii și Pescuitul. Lucrarea tratează și printre altele pescuitul la muscă și prezintă speciile de pești specifice țării noastre, modul de viață a acestora, precum și diferite tehnici de pescuit specifice fiecărei specii. Autorul prezintă modul de pescuit cu musca artificială la păstrăv și lipan, cu sfaturi utile oricărui începător, descrie, în limbajul epocii, modul de a lega musca artificială, fiind prima instrucțiune detaliată din țara noastră privind această îndeletnicire.
„Apucăm între degete arătător și cel mare ale mânei stângi unghița – strunită gata – împreună cu un fulg, întreg dacă e mai mic și spintecat dacă e mai mare, ținute cu vârfurile în afară și cotoarele înspre mână. Tot lângă ele ținem și capătul unui fir de mătase roșie deslânată, de palmă bună lungime și cu un ochiu de îndoitură în spre vârfurile unghiței și fulgului, ochiu cu care să putem băga și strânge, la sfârșit, celălalt capăt de fir. Se prinde apoi fulgul mâna dreaptă și se înfășură de trei-patru ori după corpul și cotorul unghiței. Ne oprim și prindem fulgul între degetele mijlociu și inelar stâng, iar peste fulgul înfășurat și printre zmocurile de fulgi destrămați dăm de două-trei ori cu firul mâtase, având grijă de a nu îndoi și învălui acele zmocuri. Repetăm înfășurările când cu fulgul când cu firul și când s-a format un fel de fluture sau muscă, băgăm capătul firului în îndoitura celuilalt capăt, strângem de amândouă și am terminat” [12].
Dacă considerăm ca leagăn al pescuitului la muscă arealul Salonicului, în paralel cu locațiile unde au apărut, în timp, mențiuni privind acest tip de pescuit, putem observa că direcțiile de răspândire a pescuitului la muscă au urmat arealul muntos, pe de o parte pe direcția munților Alpi (fig. 4) – ipoteză susținută de mențiunile privind practicarea pescuitului la muscă -, iar pe de altă parte, putem considera rezonabil că acest stil să fi fost răspândit și pe direcția Carpaților în același mod în care a urmat linia munților Alpi – negoț, legături intertribale, prin soldații care au participat la campanii armate în aceste zone etc.
Nu se cunosc exact începuturile pescuitului la muscă în țara noastră, deoarece nu există izvoare scrise sau mențiuni care să fie cunoscute până acum, însă ar putea fi plauzibile următoarele patru ipoteze:
– luând în considerare legăturile economice strânse ale strămoșilor daci cu grecii și macedonenii, se poate presupune că neguțătorii care poposeau pe teritoriul dacilor să fi adus cu ei și să fi popularizat și acest tip de pescuit pe meleagurile noastre încă dinaintea erei noastre;
– o altă ipoteză ar putea fi aceea că pescuitul la muscă s-a extins și în zona Daciei o dată cu ocupația romană, perioadă în care e posibil ca pescuitul la muscă să-și fi găsit rădăcini și la noi, fiind popularizat de către soldații romani și de către negustorii care au străbătut aceste zone. Unele dintre legiunile romane, care au fost mobilizate pentru războaiele dacice, veneau din regiunea Macedoniei, unde soldații ar fi putut deprinde pescuitul la muscă.
– pescuitul la muscă ar fi putut fi introdus în zona noastră în jurul anilor 1000, odată cu cucerirea Transilvaniei de către Regatul Ungar, mai ales că acest regat cucerise anterior regiunile actualei Bosnii și Croației și existaseră, de asemenea, unele colonizări de populații flamande, germane, italiene si valone [13], care s-au stabilit în sudul Transilvaniei. Mențiuni despre bogățiile râurilor transilvănene în păstrăv sunt încă de pe vremea lui Sigismund Bathory [14].
– o a patra ipoteză ar fi aceea indicată de Ionel Pop și anume că pescuitul la muscă în România a fost introdus între anii 1700 și 1800 de către carintienii și țipțerii veniți la munca pădurii în Ardeal [15], aflat sub stăpânirea Imperiului Habsburgic în acea vreme. Într-adevăr Imperiul Habsburgic a avut în acea perioadă un program de colonizare prin strămutare a unor grupuri etnice din diferite regiuni ale imperiului Austro-Ungar – Stiria, Carintia, Zipser –, colonizări prin care aceste populații au fost instalate în diferite zone din Imperiul Habsburgic de atunci, cum ar fi Banatul de Munte, Bucovina sau pe valea Bistriței și a Vișeului.
Dar toate acestea sunt doar ipoteze și rămâne în sarcina istoricilor pasionați de acest subiect să valideze sau să invalideze teoriile expuse mai sus.
Tradiție în perscuitul la muscă în țara noastră
În ce constă pescuitul tradițional, ce undiță, ce fir și cum abordau apa pescarii tradiționali, ne informează unii autori în memoriile sau în articolele de profil publicate în cărți sau reviste.
Pescarul tradițional – în speță țăranul român –, crescut lângă apă și obișnuit cu peștii, bun cunoscător al comportamentului acestora, al modului lor de hrănire și cu anumite cunoștințe de entomologie, pescuia cu un băț de alun sau poate de sânger, de vârful căruia lega o sfoară de cânepă sau de mătase, de o lungime care să îi permită să acopere întreaga sau cât mai mult din lățimea răului. Desigur, ei nu pescuiau sportiv, ci practicau un pescuit care să le asigure ceva pe masă familiilor lor, nu foloseau doar muște artificiale, ci și momeli vii pentru a prinde păstrăvul sau lipanul.
F.R. Atila, în cartea Peștii și pescuitul, recomandă pentru lansete „nuele de alun”, care să fie bine uscate, cu lungimi cuprinse între 3 și 5 m, în funcție de mărimea râului unde se pescuia. [12].
Regretatul Titus Pintea, în cartea sa Timpul s-a oprit între munți, descrie tehnica tradițională din zona Săpânței (Maramureș), utilizată de către țăranii pescari din zonă pentru a-și construi lansetele. Lansetele erau recoltate într-o anumită perioadă a anului, în apropierea toamnei, din lemn de alun, de lungimi până la trei metri, care erau puse la uscat, având atârnate de ele câte un bolovan pentru a nu se deforma pe durata procesului de uscare. Mai înspre iarnă, se luau de la uscat și se acopereau de bălegar pentru mărirea rezistenței acestora și, probabil, din unele motive ce țin de estetică. În primăvara anului următor, erau scoase și puse la uscat, atârnate la fel, cu greutăți, fiind lăsate așa până la începerea sezonului de pescuit [16].
Autorul menționează faptul că aceeași tehnologie a văzut-o în diferitele peregrinări halieutice avute prin țară – Apuseni, Moldova, Banat –, ceea ce denotă că era o practică uzuală, bine stăpânită și răspândită printre oamenii de la munte, pasionați de pescuit și că era un obicei străvechi. Poate că în ziua de azi acest lucru nu ne pare atât de important, dar pe acea vreme informația circula mult mai greu, oamenii acelor vremuri neavând mobilitatea caracteristică zilelor noastre.
Pentru fir, se folosea mătase sau cânepă cerată pentru a fi impermeabilă. Firul se obținea prin răsucire, până se ajungea la un diametru ce asigura controlul dorit [16].
Pentru lider sau pleasnă, se foloseau fire din coada calului, de care se lega musca, după cum ne indică numeroși autori [10], [11], [16].
Muștele erau legate cu ce materiale existau la îndemână – ață de cusut sau fir din coama calului, lâna toarsă, cânepă, lâna oilor de diferite culori și, bineînțeles, pana de cocoș sau rață de diferite culori. Nu puține sunt mențiunile în diferite articole interbelice, în care pescarii sportivi – adică dintre cei care aveau acces la cataloagele englezești sau germane ale marilor producători sau comercianți de echipamente de pescuit – erau impresionați de măiestria pescarilor tradiționali români în legarea muștelor. Ei suplineau carențele în echipament prin fina observație și buna înțelegere a comportamentului peștelui în funcție de perioada anului, a zilei, de condițiile meteo etc. Musca se lega ținând cârligul în mână, direct pe malul râului, dacă situația o cerea.
Mulți pescari interbelici menționează că primii pași în pescuitul la muscă și în legarea muștelor artificiale le-au fost îndrumați de către țăranii munteni, care practicau acest stil de pescuit, lăudând măiestria lor în a pescui păstrăvul [17]. Însuși Frățilă (F.R. Atila), în cartea sa Peștii și pescuitul, menționează că, deși a citit multe cărți străine care tratau pescuitul la muscă, rezultatele au apărut după ce a primit câteva sfaturi și observații de la un țăran de la Turnu Roșu [11] .
Numeroasele mențiuni ne arată că, încă de la începutul secolului XX, exista o comunitate bine reprezentată de pescari la muscă în țara noastră, pescari cu o vastă experiență în acest domeniu, care stăpâneau toate aspectele și cunoștințele necesare practicării acestui tip de pescuit: construcția lansetelor și a firelor de pescuit, legarea muștelor artificiale și cunoștințele entomologice.
„Iată, eu pescuiesc cu musca artificială de 30 de ani și mai bine… La noi, în regiunile carpatine, avem foarte puțini adevărați pescari sportivi. Dar a trebuit să constat că foarte mulți țărani munteni — poate braconieri din punctul de vedere al permiselor —, care, potrivit împrejurărilor lor locale, au dus arta pescuitului cu musca artificială la adevărată perfecțiune. Între păstorii de munte și între muncitorii de la exploatări de lemne am găsit adevărați maiștri în acest fel de pescuit, pe care l-ai putea pune la întrecere cu cei mai vechi și rafinați pescari din străinătate. Măiestria și trucurile ei o moștenesc munteni din tată în copil și nu mi-e rușine nici mie să mărturisesc că primii pași în această îndeletnicire mi i-au îndreptat pescari țărani, cu acareturile lor și muștele lor rudimentare, făcute de ei. Chiar și îndeletnicirea de a confecționa muștele — o altă măiestrie și o altă plăcere! — tot de la ei am învățat-o pe vremea când eram încă copil. Cât am eu să mulțumesc acestor umili tovarăși ai mei, cu care am petrecut luni întregi în sălbătăciunile muntelui, pe marginile apelor cristaline; asupra câtor lucruri mi-au atras ei atenţiunea, lucruri pe cari nici nu le-ar observa orăşanul, să stee lângă ele ani întregi! E o mare plăcere să vezi cum pescuiește un țăran de la munte. Cu ruda de alun, cu sfoara de cânepă, cu pleasna din păr de cal, în vârf cu o muscă făcută de el, rudimentar — se apropie de apă cu infinită băgare de seamă, de la stâncă la stâncă și, lăsându-se în genunchi, adese târându-se pe burtă, ca, neobservat de pește, să arunce musca pe oglinda apei ușor, cu multă artă.” [17]
Pescuitul practicat era ceva similar cu ceea ce azi se identifică cu pescuitul din scurt – pescarul așeza musca pe suprafața apei din loc în loc, în zonele unde credea că peștele stă la pândă, jucând-o pe suprafața apei sau lăsând-o să se scufunde și să fie dusă de curent atât cât îi permitea montura. O scurtă, dar expresivă descriere a acestui stil face F.R. Atilla: pescuitul muștei se făcea prin plasarea acesteia pe apă și „jucarea” acesteia „cadențat, în salturi, pe deasupra apei, unde abia s-o atingă din când în când”[12]. O altă descriere mai detaliată găsim în articolul Aprilie, din revista „Carpați”, nr. 4/1936, semnat de autorul I. (care folosea doar inițialele când își semna articolele). Chiar dacă este vorba despre o metodă de pescuit cu muște naturale, acesta ne oferă o imagine clară a modului de pescuit al pescarilor tradiționali.
„Nu știu dacă ați băgat de seamă că țăranii noştri pescuiesc într’un chip curios. Oricât ar fi de liberă apa și malurile, așa, că ar permite aruncări lungi, ei nu lucrează cu sfoară multă, nu lansează în depărtare muștele. In schimb se străduiesc să aibă pălita (nuiaua) cât mai lungă. Ei „pipăiesc” apa, căutând toate ungherele, toate malurile, toate pietrile. Și prind mult și frumos. Cu o asemenea undiță ai două avantagii: întâi, că poți așeza musca precis unde voeşti (în raza lungime a undiței, bineînțeles), apoi, că poți căuta toate malurile oricât ar fi ele de crescute cu copaci și oricât ar fi apa de boltită de crengărie. In afară de aceasta, „pipăitul” e metoda, singur bună pentru pescuitul în pâraiele mici. Ca să reușească însă trebuie să ai calitatea țăranului nostru de a te apropia cu extremă grije și de a nu-ți fi silă să intri în toate locurile rele, pline de stâncărie, bălării, tufărie .” [18]
Un stil aparte de a pescui la muscă îl prezintă Ing. Pavel Ganță în articolul său publicat în revista „Carpați”, numărul 6 din 1934, intitulat Peștii nobili din apele noastre de munte.
„Cu undița ca și pescuirea păstrăvului, prezintă o plăcere deosebită. In Valea Bistrei (jud. Severin, Banat) pescarii țărani, folosesc o metodă de undit demnă de remarcat. Și anume, pe strună (ață) se aplică mai multe cârlige; dintre cele mai mici (No. 10—12) cu muște artificiale, confecționate de ei înșiși, și fără momeală naturală. Coloarea muștelor artificiale: sure, sure-albastru deschis, brun, brun deschis, sur închis (coloarea muștei de casă). In număr de 8—10—12, cârligele acestea cu „sfârcul” lor (bucata de strună mai fină între fierul cârligului și sfoară) de 10—12 cm., deci ceva mai scurt, dar și mai tare, ca cele confecționate pentru comerț se aplică pe sfoară începând de la vârful prăjinei („techei”) la o distanță între ele de cea. 20—25 cm. (ca să nu se agate unele de altele), până la capătul sfoarei. Ca principiu vom avea în vedere, că cu lungimea prăjinei și cu lungimea sfoarei, să atingem aproape întreaga albie a râului. Vom pescui în bolboci („gâldoni” — numite de ţăranii din Banat „turbină”, „tauri”) mai mari imediat după cascade în apa moale până la șipot (porțiunea râului cu apa „repezinoasă”). Sfoara cu cârligele atârnate, o vom arunca ușor, ca să ajungă perpendicular pe cursul apei și vom lăsa-o să fie dusă de apă până ajunge la malul pe care ne aflăm, descriind cu ea un semicerc. Lipanul se repede la muștele artificiale asemenea păstrăvului. Dacă la câteva încercări nu avem rezultat, mergem mai departe din sus la vale [21].
Dupa cum vedem descrierile de mai sus se potrivesc ca descriere a echipamentului si a modului de abordare a pescuitului din alte zone ale Europei, moduri specifice secolelului XVII, cum ar fi din cartea El Manuscrito de Astorga scrisă de Juan de Bergara (1624) [19] sau cu stilul ala Valsesiana practicat în valea râului Sesia (afluent al fluviului Po) din Italia despre care sunt indicii că are o vechime similară cu mențiunile din peninsula Iberică [20].
Dacă analizăm și observațiile lui Karel Krivanec privind istoria stilului cehesc de pescuit la muscă, care menționează că cehii au văzut pentru prima oară această metodă de pescuit la un concurs internațional organizat pe râul Djunavec, în Polonia, în anul 1984, unde competitorii polonezi aveau doar un înaintaș legat de vârful lansetei și pescuiau din scurt [20], ni se întărește presupunerea că exista un stil tradițional de pescuit la muscă și că era practicat în întreg arealul munților Carpați și în alte zone unde s-a păstrat datorită lipsei accesului la informație, iar practicanții tradiționali ai acestui tip de pescuit nu au avut contact cu ultimele evoluții în domeniu.
Similitudinea stilului de a pescui a țăranilor români, a echipamentului utilizat și a modului de abordare a apei foarte asemănătoare cu stilurile practicate în alte părți ale Europei, poate constitui un indiciu că acesta era practicat în arealul munților Carpați încă dinainte de secolul XVII.
Să nu uităm că începând cu secolele XVIII – XIX, pescuitul la muscă cunoaște un avânt și o dezvoltare impresionantă atât pe partea de echipamente, prin volumul și calitatea literaturii disponibile dar și prin accesibilitatea acestora – dezvoltare pornită din Anglia și cu impact semnificativ în întreaga Europă occidentală – impunându-se astfel un standard în materie de echipare și practicare a pescuitului la muscă.
Însă, după cum se vede din citatele de mai sus, acest modernism nu a ajuns la noi în țară până abia la începuturile secolului XX, folosindu-se stilul tradițional. Având în vedere cine practica acest stil de pescuit în țara noastră și cunoscând vitregia acelor vremuri și lipsurile în care își duceau traiul, putem înțelege de ce aceștia nu au lăsat descrieri scrise ale stilului de pescuit pe care le foloseau, ei transmițându-și cunoștințele prin viu grai din tată în fiu și putem înțelege și de ce nu au îmbrățișat noutățile în acest domeniu, păstrând stilul tradițional de pescuit.
Merită amintit faptul că în zona Hațeg – Retezat există o rasă de cocoș care era crescut de cunoscători pentru penele sale dedicate pescuitului la muscă. Nu se știe când și de cine au fost aclimatizați sau aduși la noi în țară, însă merită reținut că cei care îi creșteau, cunoșteau valoarea penelor pentru pescuit, fiind crescuți în principal pentru penele lor potrivite legării muștelor artificiale.
Nu sunt mulți muscari care se pot lăuda că au avut ocazia sa vadă și să lege cu penele unui astfel de cocoș. Culoarea penelor variază în funcție de linia genetică, dar și de anotimp, în principiu fiind o gamă de nuanțe de gri, pigmentate cu puncte aurii. Cei pasionați de acest subiect susțin că ar fi înrudiți cu cocoșii de Pardo (Spania) și cu cocoșii de Limousin (Franța), ambele varietăți fiind apreciate pentru calitățile penelor lor în legarea muștelor artificiale.
Tradiția continuă și astăzi, dar este foarte puțin cunoscută și arealul în care cresc este foarte restrâns – zona Hațeg – Retezat, zonă cu ape de munte cu un potențial enorm.
Din însemnările și informațiile disponibile la momentul actual, putem conchide că cel puțin de la începuturile secolului XX exista o tradiție în pescuitul la muscă artificială în țara noastră, tradiție păstrată de către țăranii care trăiau în zonele muntoase. Mențiunile sunt extrem de puține și sunt făcute în special de către pescarii sportivi din primele patru decenii ale secolului trecut, care începuseră să pescuiască păstrăv și care au ajuns astfel să-i vadă pe țăranii noștri pescuind la muscă, aceștia din urmă impresionându-i prin îndemânarea de care dădeau dovadă.
Totodată, nu este exclus ca pescuitul la muscă să se fi practicat în țara noastră cu mult timp înainte de a fi menționat, dat fiind faptul că mențiunile acoperă întreg arealul geografic al țării (zona Banatului, zona Făgărașului, zona râului Lotru, zona Apusenilor, etc.), răspândirea acestui stil de pescuit pe toată lungimea Carpaților necesitând timp îndelungat, dat fiind accesul limitat la informații din acea vreme – mai ales în cazul țăranului român, el fiind nevoit să învețe prin practicarea directă a pescuitului și trăgând concluzii din observațiile sale. O altă dovadă ce vine în sprijinul acestei ipoteze este faptul că metoda de pescuit tradițională descrisă de mai mulți autori interbelici este similară cu descrierea stilului de pescuit specific secolelor XV-XVII, oferită de diferiți autori, ceea ce poate constitui un indiciu în plus privind faptul că pescuitul la musca artificială la noi în țară poate să se fi practicat încă din timpuri imemoriale.
Articolul de față nu se dorește a fi o istorie exhaustivă a pescuitului la muscă în țara noastră, ci mai degrabă să atragă atenția tuturor împătimiților acestui stil de pescuit că și noi avem o tradiție, tradiție amenințată de accesul facil la informație și totodată un îndemn de a căuta, de a aduce la lumină, de a înregistra și împărtăși orice informație legată de acest subiect pe care o întâlnesc în peregrinările lor halieutice prin munții noștri.
hasu ma
BIBLIOGRAFIE
- http://www.flyandtrout.com/astreus_history.htm (consultat 17/01/2016
- http://www.highlandfishing.net/userfiles/file/HISTORY%20OF%20FLY%20FISHING%20cont___.doc
- http://www.flyfishinghistory.com/fly_fishing_in_medieval_times.htm
- http://www.flyfishinghistory.com/fly_fishing_in_medieval_times.htm
- http://pescuitlamusca.ro/page4/page93/page100/dialog_basurto.html
- http://www.flyandtrout.com/istorija_3_engl..htm
- http://www.pescuitlamusca.ro/page4/page14/page92/muscarit_in_romania.html
- http://adevarul.ro/locale/targu-jiu/descoperire-arheologica-exceptie-realizata-cautator-comori-vase-bronz-ace-pescuit-vechi-2000-ani-1_555a6c08cfbe376e35582c10/index.html
- http://www.enciclopedia-dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=izvoare_traduse&fisier=Ailianos_Claudios_-_Peri_zoon_idiotetos-ID25)
- Pescăria și pescuitul în România, Dr. Grigore Antipa, Librăriile SOCEC & COMP., C. SFETEA, PAVEL SURU, București, 1916;
- Muște artificiale si scule Pescărești, Asociația Generala a Vânătorilor si Pescarilor Sportivi, Întreprinderea Poligrafica nr 16, București, 1956;
- Peștii și Pescuitul, F.R. Atila, Editura Librăriiei FRĂȚILĂ, 1916;
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Regatul_Ungariei_(1000–1538)#Colonizarea_.C8.99i_expansiunea_teritorial.C4.83_.281116.E2.80.931196.29)
- Însemnare veche despre vânatul si peștii din Ardeal , Prof. Gh. Vinulesca, revista Carpați nr. 7/1937;
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Germani_bucovineni
- Timpul s-a oprit intre munți, Titus Pintea, Editura Aureo, Oradea, 2015;
- Ceva despre pescuitul sportiv, ALEXANDRU HIRSCHFELD , revista Carpați nr. 6/1936;
- APRILIE, autor I. Revista Carpați nr. 4/1936, pag. 100.
- The Fly-Fisher’s Craft: The Art and History, Darrel Martin, Editura Lyons Press, 2006, ISBN 1592287220
- http://www.flyfishinghistory.com/valsesia.htm
- http://www.czechnymphs.com/index.php?option=com_content&view=article&id=33%3Ahistory-of-the-czech-nymph&catid=1%3Atactics-tying&Itemid=3&lang=en)
- Peștii nobili din apele noastre de munte, ing. Pavel Ganță, revista Carpați nr. 6/1934